Stuttgart – Unirea
Viziunea M(ichel)ea
de Michel Tomita
Un fleac, ne-au ciuruit! Este absolut extraordinar de câte ori în ultima vreme s-a tot repetat această expresie. Acest titlu l-am văzut in multe dintre ziarele care s-au încumetat să comenteze acest meci. În fapt nici nu prea ai avut ce comenta. Un meci care s-a terminat în minutul 8, imediat după ce Stuttgart înscrisese un al doilea gol, la o diferenţă de doar câteva minute faţă de prima reuşită. Cel de-al treilea nu a făcut decât să liniştesacă spiritele, să scadă drastic audienţa şi mai ales, să scoată la lumină adevarata valoare şi diferenţa reală dintre cele două echipe.
Unirea râmane singura echipă românească, ce va fi în Primavara Europeana anul acesta, însa în Europa League şi nu
Champion’s League, aşa cum toţi românii şi-ar fi dorit. Ar mai avea ceva şanse Dinamo, dar mă tem că este puţin probabil. Unirea rămane cu performanţa de a strânge opt puncte în grupele C.L. şi cu regretul că nu a bătut pe Glasgow Rangers acasă, fapt ce ar fi dus la calificare, indiferent de ce s-ar fi întamplat în meciul cu Stuttgart.
Niciodată noi, românii, nu am ştiut să scoatem maximum dintr-o anumită situaţie. Este ceva genetic, o boală a naţiei noastre asuprită secole de-a rândul, iar atunci când îi reuşeşte ceva, nici ea însasi nu crede că este real. Niciodata nu am izbutit să facem din puţin mult. Ştim să muncim mult şi să culegem puţin şi asta se aplică oricărei situaţii.
Valoare mai mică, Implicit. Mentalitate inferioară, Explicit
de Michael Krieger
Este foarte frumos ce a realizat Unirea Urziceni în Champion’s League. Consider că, indiferent de rezultatul final, independent de deznodământul nu orea fericit al fazei grupelor, fanii Unirii, în special cei din oraşul Urziceni, ar trebui să fie foarte mândri de performaţa unei echipe aparent extrem de modeste, dar conduse cu o mână de fier şi nu întâmplător de legendarul Dan Petrescu.
Cele opt puncte, câştigate de către Unirea Urziceni nu sunt suficiente pentru accederea în Primăvara Europeană în competiţia de elită sub numele de C.L, dar nimeni nu se aştepta la mai mult. Că nu au obţinut mai puţin, este un lucru de salutat. Se pot lăuda cu un merituos loc terţ într-o grupă destul de bună, controlată de Conchistadorii Andaluzi şi de Kaiserii de la VfB Stuttgart.
Ar fi avut Unirea Urziceni posibilitatea şi puterea să obţină mai mult din aceste meciuri ? Desigur. În ciuda valorii inferioare datorate unui buget în curs de dezvolotare – să nu uităm că Unirea este recent promovată în Liga I – echipa din Câmpia Română ar fi avut posibilitatea să obţină mai mult, şi automat, o calificare. Dacă acest lucru s-ar fi întâmplat, nu ar fi fost, în niciun caz, mulţumită unei susţineri extraordinare din partea Ligii Profesiniste, ci mulţumită atitudinii rezervate şi a atmosferei de înţelegere care domneşte la echipă. Chiar dacă ar exista divergenţe în minutul 91 al meciului, staff-ul Unirii îşi spală rufele murdare în familie, pentru a prevenii demoralizarea sau orice fel de impact negativ asupra bunului mers al echipei.
Din ţânţar, armăsar. Aceasta ar fi expresia care s-ar potrivi, de data aceasta în conţinut noţional constructiv şi nu peiorativ, parcursului Unirii Urziceni în ultimii ani.
Totuşi, la mentalitate mai trebuie lucrat. Se pare că viziunea colectivă a unei echipe din România în aceea ce priveşte performaţa, este puţin blurată. Ar trebui ca aceşti jucători, şi asta este un aviz pentru toţi amatorii care se regăsesc în aceste rânduri, o refomă în mentalitate. Mentalitate, peste valoare. O concepţie puternică, responsabilă şi orientată spre anduranţă şi stabilitate psihică, pentru că numai cu această stabilitate pe termen lung se poate atinge performanţa, Champion’s League fiind o competiţie care se desfăşoare o bună bucată din decursul unui an calendaristic.
Nicio echipă nu ar trebui să se lase purtată de val şi de iluzia victoriei, îmbătate cu un pahar de speranţă şi apoi culcată pe una dintre urechi, pe o pernă moale de puf, impactul poate fi crâncen.
Temele la facultate
Se ştie că Facultatea este acea formă superioară de învăţământ, la care ai acces numai după absolvirea a doisprezece ani de şcoală, cu justificarea diplomei de Bacalaureat.
Chiar din prima zi de facultate am observat detaşarea cadrelor didactice vis-a-vis de studenţi. Este adevarat, nu mai suntem la liceu, ne trebuie mai multă libertate, dar nu această formă de uşoară neglijenţă mă derutează. Ceea ce mă surprinde în mod extrem de neplăcut sunt cerinţele profesorilor faţă de studenţi, cerinţe mult prea mari raportate la efortul de pus pentru a veni în întimpinarea noastă, a celor care studiază.
Premisa numărului majoritar de cadre didactice universitare, fie că este vorba de asistenţi sau profesori: Studiul individual este baza. După părerea mea, se merge pe considerentul că cea mai bună medtodă pentru reuşită este studiul individual, atât acasă, cât şi în sălile de lectură din Universitatea respectivă.
Fără a mai detalia ipotetic viziunea de ansablu, am să încec o trecere în revistă a observaţiilor mele referitoare la aspectul negativ al studiului la Academie. Constatările decurg din urma experienţei personale, totuşi scurte, la Academia de Studii Economice din Bucureşti.
Bineînţelesc că există şi profesori care se sustrag grotescului mai sus enumerat şi detaliat în cele ce urmează.
1. Suficienţă
Profesorii de la facultatea mea şi probabil, şi de la alte Universităţi din România consideră că fluxul obscen de intens de informaţii dintr-o oră şi douăzeci de minute de curs corespunde in totalitate cu capacitatea de înregistrare şi procesare ale unui student în anul întâi. Profesorul intră în sala de curs, îşi turuie în direcţie unilaterală informaţia de la cursul respectiv, rareori apelând la vigilenţa studenţilor ca să le antreneze atenţia. Este foarte adevărat, că nu la toate cursurile se înâmplă acest lucru, dar la majoritatea imaginea corespunde în mod fidel.
După ce se consideră achitat, elevii sunt livraţi în altă zi profesorului de seminar, care are pretenţia ca elevii să fi învăţat deja, şi înţeles, informaţia de la curs. Fapt care, pe considerentul structurii unui creier uman obişnuit, mi se pare totalemnete de domeniul extraterestrului. În ora de seminar, profesorul care grijă să completeze succint informaţia de la curs cu explicaţii, dar de cele mai multe ori, vine cu informaţii complet noi.
2. Exacerbarea până la ridicol a necesităţii studiului individual
Studiul individual este bun. Dar în ce condiţii ? În ce măsură, şi cât timp ar trebui să acorde un student studiului individual ? Conform insiunărilor anumitor profesori, studiul individual reprezintă esenţa facultăţii în sine, deoarece, din cauza faptului că niciun profesor nu îşi alocă timp să furnizeze explicaţii suplimentare în ceea ce priveşte materialul de la curs. Aşadar, seminariile şi-au pierdut înţelesul lor comun, de bun simţ, devenind pe de-o parte, un mod foarte transparent de a pierde timpul şi de a acumula absenţe.
3. Temele pentru acasă, ca parte auxiliară a studiului individual
Studenul este acea persoană trecută de vârsta adolescenţei, cu deschideri mult mai mari faţă de un licean, cu un ridicat simţ al răspunderii şi al responsabilităţii, ca urmare a vârstei minime la care un elev poate devenii student şi cu dorinţa de a se implica în cât mai multe lucruri. Un exemplu ar fi un job, una la mână pentru că se poartă, este la modă, iar în al doilea rând, se bancul – “Un student îşi cumpără un apartament” – spune deja multe.
Cu toate că numărul materiilor din facultate este mult mai mic decât numărul obiectelor de studiu din liceu, paradoxal, avem mai multe teme de făcut acasă, doar din cauza faptului că profesorilor le este lene să lucreze mai mult la seminariile unde oricum se pierde timpul în mod ineficient. Astfel, nu îi rămâne altceva unui profesor decât să îi paseze studentului o tonă de teme pentru acasă, care, evident, nu au nicio finalitate practică şi să îi evalueze munca individuală.
Discutam zilele trecute cu un coleg german, care îmi explica faptul că în occident, nu exista teme pentru acasă şi nici metode stupide de coerciţie exercitate prin ameninţarea cu trecerea absenţelor.
Concluzie: Temele pentru acasă sunt pentru a le ocupa timpul celor mici în scopul stiulării continue a creierului. Or, o persoană la 20 de ani cu dezvoltarea 90% definitivată şi cu nişte interese stabile, ce rost ar avea să se complice cu nişte mizerii de lecţii date în scârbă ?
4. Maratonul de la o clădire la alta
Mi se pare total absurd ca în zece minute studenţii să alerge între două cursuri, care au loc la două adrese diferite. Găsiţi ceva mai penibil ? Poate numai două cursuri care desfăşoară în oraşe diferite şi nu este timp decât zece minute de a pleca de la primul şi a ajunge la al doilea. Wow! Este de-a dreptul fenomenal! Desigur că nimeni nu ştie chestiunea aceasta, pe nimeni nu interesează, iar date preţioase de la cursul la care se întârzie sunt cerute mai apoi, la examen.
5. Cursurile fără manuale
În occident, la începtului anului, studenţii îşi primesc Bibliografia şi cursurile elaborate de către profesor în prima zi de şcoală şi fiecare este liber să înveze toată materia într-o singură zi. În România, nici măcar după curs nu primim nimic. Încă o dată, nu se aplică la toate materiile. Acolo unde sunt deja cursurile în manualele scrise chair de profesori, nu mai este nevoie de prezenţă la curs deoarece se face oricum în mod foarte neglijent. Dar, se pune absenţă ca metodă penibilă de coerciţie. Încă o lovitură sub centură!
6. Orele de sport la ora 7:30 dimineaţa
Acest fapt nu îl comentez prea mult, deoarece nu vreau să scriu un articol despre prostie absolută şi situaţii de un penibilism evident. După o zi întreagă în incinta Universităţii, ajungi acasă la ora 9 seara, ca mai apoi să te trezeşti la ora 6:00 pentru ora de educaţie fizică, unde, ca de obicei, se pun absenţe ca metodă terifiantă de coerciţie ? Ora de sport, care nu face parte din profilul facultăţii, decide promovarea ?
Concluzie: Îmi vine să mă pensionez prematur… pe caz de boală.
Prin urmare, facultatea în România nu este nimic altceva decât studiu individual, controlat, în cadru legal, pentru care primeşti la final o diplomă care va deveni mai importantă decât persona ta însăşi şi personalitatea ta.
Tags: Catastrofe, Facultate, România
Michel Tomita
de Michel Tomita
Ei bine, voi începe prin a spune că mă cheama Mihai….NU. Nu vă gâdniţi la Krieger aşa cum e bine cunoscut. Toma Mihai aici, alături de voi şi încântat în acelaşi timp de cunoşinţă. Totusi, voi semna articolele sub numele de MichelTomita. E greu să mă descriu de aceea nici nu voi incerca să o fac. În timp îmi veţi cunoaşte ideile citindu-mi articolele de pe acest blog.
Am acceptat, aşadar, cu entuziasm un mic contract de colaborare cu bunul meu prieten, Krieger, pe care îl cunosc de ceva vreme, aş zice circa 12 spre 13 ani. Sper ca ideile mele să aduca un plus de activitate pe blogul său şi, de ce nu, si ceva articole în contradicţie, bineînţeles fară înjuraturi, ci doar pline de argumente. Dar mă întind prea mult la vorbă. Să trecem la primul meu articol.
Despre ce altceva aş putea să discut, decât despre alegerile prezidenţiale. Dacă tot au acaparat zilele acestea toata mass-media, de ce nu ar acapara şi întreg articolul meu? Mulţi aveţi să vă intrebati, pe parcurs, cum se face că mă interesează aşa mult ce se intamplă în politică. Simplu. Voî incepe prin a spune că persoanele care spun, că politica nu îţi face viaţa, se înşală amarnic. Politica îţi conduce destinul. Omul pe care îl alegi, sau care este ales într-un mod sau altul, schimbă mersul ţării tale. În cazul în care nu trăieşti în vreun univers paralel, în mod cert, îti va afecta şi ţie viaţa din punct de vedere economic sau chiar şi din punct de vedere al confortului.
Prin urmare,voi incepe sa va spun ca in principiu sunt un om de dreapta. Nu susţin niciun partid, pentru că partidele se schimba. Azi sunt de dreapta, mâine nu mai sunt. Ei bine, pe scena actuală a politicii în Romania exista 3 mari partide: PDL, PNL şi PSD, primul fiind partidul care la ora actuala arată că este de dreapta, celelalte două formand o alianţa pentru “O singură Românie”. Din sloganul lor puteţi să vă daţi seama că este vorba de egalitate, iar egalitatea deplină era posibilă numai în comunism şi s-a vazut că nici acolo. Deci, ideea centrală era una clară, către socialism, către Moscova. De aceea am optat să votez cu Traian Basescu.
În privinţa acestui, om am numai cuvinte de laudă. În primul rând, urasc pe cei care spun: “ia uite si pe chioru’ ăla”. Un om nu trebuie judecat după înfaţişarea sa , mai ales că nu e ceva care ţine de felul în care este îmbracat sau parfumat, ci de felul în care s-a născut, lucru de care nu este vinovat nici el, nici părinţii lui. În al doilea rând, aud mereu: “Ce a făcut Băsescu în 5 ani?”. Ei bine, multe:
Presa este liberă; pe vremea PSD-ului din 2000-2004 nu îmi aduc aminte ca cineva să fi spus ceva de rău despre Năstase (premier) sau Iliescu (preşedinte);
Justiţia merge; vă aduceţi aminte de explozia de la Mihăilesti a acelui tir incărcat cu îngraşământ? Aduceţi-vă aminte că înainte să se culeagă probele, Mitrea (ministrul transporturilor) a dat ordin să fie astupat totul cu asfalt, sub pretextul că drumu trebuie reparat.
Nicio companie nu a mai fost privatizată ilegal, a ţipat mereu că guvernele nu îşi fac treaba, a făcut acest Referendum.
Am avut Summit NATO în Bucureşti, suntem ţară membră UE, am avut două vizite a preşedintelui SUA în Romania, relaţiile cu Moscova sunt mai bune decât cele din vremea lui Iliescu. Iliescu era în relaţie de subordonare, acum suntem în relaţii de negocieri şi schimburi de mărfuri.
S-a modificat legea salariilor respectiv a învăţământului şi a vrut să modifice şi legea pensiilor, dar l-a costat dur această incercare de a lua milioanele de lei din mâna “băieţilor deştepţi.”
Plus de asta, chiar nu aţi observat toţi politicienii, toate televiziunile cu excepţia B1TV şi OTV, toţi s-au întors împotriva lui. Când cinci ulii tăbară pe un iepure, vă dau cuvantul meu de onoare că mă aliez cu iepurele. Ceva aici pute. Prin urmare, Băsescu nu l-a învins pe Geoană. A învins o întreagă mafie, o întreagă clasă politică, în fapt, toată clasa politică.Replica sa de la final a spus totul.
“VICTORIE?!?….UN FLEAC! I-AM CIURUIT!”. Şi pe bună dreptate. Să te baţi cu atâţia inşi? Aşa cum o armată de 30 de mii de oameni a înfrânt la Călugareni o aramtă otomana de 140 de mii, aşa un partid PDL plus Traian Băsescu a reuşit să învinga o majoritate parlamentară de aproape 70%, plus manipularea de pe televizor. Proporţia este fix aceeaşi, deci şi meritul este acelaşi. Timpurile sunt altele şi implicit şi metodele. Mă bucur din suflet pentru rezultatele alegerilor şi sunt fericit că fac parte din tabăra câştigătoare.
Prima colaborare
Avem interese comune, pasiuni comune, suntem bine organizaţi, iubim adevărul, detestăm minciuna.
Da, observând noile pasiuni, interese şi preocupări ale lui Tomiţă, pe care l-am amintit într-un post anterior, i-am sugerat cu toată încredrea şi respectul cuvenit, o colaborare în vederea elaborării unor articole de larg interes, complexe şi, de ce nu, polemice. În acest scop, ne dorim să dezvoltăm o polemică de bun simţ, într-o serie de articole serioase, cerebrale şi argumentate şi interconectate în acelşti timp, animate de o idee comună.
Ce vreau să spun este că, mi-am dorit foarte mult să valorific ideile lui Mihai (tot Mihai se intitulează şi persoana în cauză), ca urmare a mai multor întâmplări şi discuţii avute cu acesta în trecutul apropiat, având continuitate şi în prezent.
Aşadar, absolvent al secţiei de matematică-informatică din liceul Gheorghe Şincai din Bucureşti, prieten de-al meu de o viaţă şi camarad cu mine de contingent ‘90, Mihai şi-a schimbat într-o oarecare măsură viziunea despre viaţă şi pregătirea profesională, devenind călător pe drumul umanismului şi a ştinţelor ce resupune umanism şi folologie. Acest fapt ne-a unit şi mai mult interesele, oferindu-ne în mod natural, pe lângă celelalte din trecut, şi mai multe subiecte comune de discuţie şi dezbatere.
Este mereu o plăcere sa port discuţii cu el, pe orice temă, aşa că, în seara aceasta i-am făcut o ofertă pe care nu a refuzat-o, şi anume, să devină colaboratorul meu în scopul publicării de articole pe diferite teme, iar conversaţiile prilejuite de campania electorală încheiată iei, 6 decembrie, prin voturile pentru preşedinte, mi-au întărit convingerea că Mihai merită să îşi exprime opiniile foarte logic argumentate.
Prin aceasta, sper din tot sufletul să îi deschid tânărului meu prieten (de aceeaşi vârstă cu mine) apetitul pentru exprimarea publică pe Internet, care costă atât de puţin, ba chiar, de cele mai multe ori, niciun ban, astfel încât, probabil, îşi va inaugura propriul său blog în viitor, pe care îl voi citi, desigur, cu mare interes şi multă stimă.
Ca să nu mai lungesc prefaţa prea mult, anunţ că, de acum înainte, veţi găsi aici atât articolele mele în mare parte, după cum toată lumea s-a obişnuit deja, lângă care vor mai apărea articole scrise din când în când de către Mihai, sau aşa-zisele featuring-uri jurnalistice, adică un singur articol la care vom lucra amandoi, pentru a obţine o lucrare frumoasă.
Să nu creadă nimeni că devenim comerciali. Nicidecum. Nu înstrrăinez blog-ul, rămâne la fel de personal, nu îl vând, nu îl fac domeniu public. Nu vom publica fleacuri, subiecte ieftine, teme răsuflate şi banale, rămânem nonconformişti, iar dacă vom considera că ceva va fi putred în Danemarca, o vom spune clar şi răsunător cu siguranţă.
Tags: Blog
Preşedintele României a tras concluziile în ceea ce priveşte rezultatul alegerilor: “Un fleac, i-am ciuruit!”.(Analogie de replici dintr-un film de Sergiu Nicolaescu. La finalul însemării aveţi scena din film şi declaraţia lui Traian Băsescu).
Potrivit Realitatea.NET:
Rezultate finale parţiale de la ora 14.50: Traian Băsescu a obţinut 50,33%, iar Mircea Geoană 49,66% din voturi.
Traian Băsescu este câştigătorul alegerilor prezidenţiale, potrivit datelor cetralizate telefonic de Biroul Electoral Central la ora 14.50 de la toate secţiile de votare.
Atât Mircea Geoană & Co. cât şi Împăratul Traian de Băseşti au avut ocazia să se bucure.
Loading ...