Am în plan astăzi să întreprind câteva activităţi pe care le  tot amân de ceva vreme, şi anume:

1. Să fac update la platforma site-ului la versiunea actuală publictă de WordPress ( WordPress 2.8.4 ).
2. Să fac backup bazei de date înainte de update.
3. Să sincronizez plugin-urile.
4. Să fac o secţiune specială în cadrul site-ului, unde să public cursurile pentru facultate.
5. Să îmi amintesc cum se parolează un folder web cu htpasswd şi să aflu dacă host-ul meu accepta htaccess.

Până atunci, ascult fără oprire melodia Andorrei de la Eurovisionul 2007 de la Helsinki, pe care o aveam în calculator şi am realizat zilele trecute că îmi place mult.

Eurovision Song Contest Helsinki 2007 – Andorra Anonymous Salvem El Mon
Asculta mai multe audio Muzica

Trimite articolul ca PDF către

Persönlich gesagt, ich kann meine eigenen Gedanken freier, offener und ehrlicher in deutscher Sprache ausdrücken. Ich glaube, das weiß jeder schon. Es tut mir schmerzhaft Leid. dass es Leser gibt, die mich jetzt nicht verstehen, die wahrscheinlich mich verstehen möchten aber sie finden zu dieser ziffrierten Nachricht keinen Zugang.

Mit einem sanften Song tönend in meine Ohren her, versuche ich wiedermal mich in mir selbst zu finden und zu erkennen. Manchmal braucht jeder sich ein paar Minuten Zeit zu nehmen, damit er sich nicht verliert und sich von seiner eigenen geistigen Person nicht trennt. Vielleicht fragt ihr euch jetzt, was ich damit meine ? Ich denke, dass es Momente in in diesem stressenden Leben gibt, wenn wir von unseren Seelen vergessen Read the rest of this entry »

Trimite articolul ca PDF către

Întreaga Thuringie se îmbrăcase cu haina densă a unei nopţi neobişnuite şi grele. Pământul elibera răzbunător toată căldura acumulată în cursul întregii zile, parcă refulând ca un dragon aburi de iad şi miros de smoală clocotindă.

Temperatura scăzuse însă mult, astfel încât, în jurul orei 10 parcurile din oraş începeau a prinde viaţă. Oamenii se plimbau grupuri-grupuri pe alei, perechi de tineri îndrăgostiţi profitau de ocazia oferită de Luna plină şi evadau din lumea reală prin feeria nopţii ca printr-un portal către o lume fără griji, numai a lor. Alţi tineri se odihneau liniştiţi pe iarbă, pălăvrăgind zgomotos şi eliberând râsete dezlănţuite la lumina felinarelor din parc.

În jurul fântânilor arteziene se strânsese multă lume, ca şi când ar fi fost gata să venereze statuile unor zeiţe făcătoare de minuni. Luna îi veghea şi le trimitea binecuvântarea unei seri minunate şi liniştite.

La marginea pădurii, departe de parcurile din oraş, Käthi Weiler işi urma drumul ei pentru obişnuita plimbare de seară, printre brazi.
Se hotărî să nu se oprească la locul său obişnuit de repaos, ci să avanseze pe drumul ce urca şerpuit în munte. Cu paşi mărunţi şi rari, Käthi părea că se scruge pe drumul geamăn râului. Se vedea pe faţa ei albă şi senină ca cerul înstelat de deasupra ei că foşnetul mătăsos al apei se contopea perfect cu fiinţa ei.

Merge o bună bucată de vreme, admirând peisajul paradiziac, nocturn, până când se opri să zăbovească nu prea multe clipe chiar lângă apă.

Din cateva sărituri zvelte ca de căprioară se pomeni pe povârnişul îmbibat cu apă dulce, unde se aşează pe o stâncă ce îi venea la îndemână. După ce stătu câteva clipe cu ochii închişi, simţind cu toată fiinţa adierea vândului care cobora de pe culme, acompaniat de susurul pârâului, îndrăzni să se aplece spre apă, sfioasă, ca şi când atingerea vreunui firicel de apă i-ar fi făcut vreun rău.

Se ridică cu grijă sa nu alunece, făcu un pas înainte, şi se aplecă cufundându-şi palma până la incheietură în jet. Era foarte rece. Uimitor de rece, considerând arşiţa din ziua precedentă. Cine ar fi crezut că ar mai fi putut exista ceva rece, în afară de razele lunii.

Tânăra îşi retrage mâna încet din apă. Atât de încet, aproape nesesizabil, şi cu o mişcare graţioasă duse mâna la frunte, unde lăsă să îi picure cţteva piăcturi de apă rece.

Picăturile de apă alunecau pe faţa ei lipsită de orice fel de imperfecţiuni exact aşa cum patinele taie gheaţa în viteză, întâldindu-se deasupra buzei de sus a ei. În urma picăturilor de apă, pe faţa fetei au rămas urme asemănătoare celor de lacrimi.

Era atât de frumoasă acolo, pe marginea pârâului în singurătatea ei, privind în gol în întuneric. Rochia îi flutura sub fina adiere de vară. Acolo, singură pe marginea pârâului, cu frumuseţea ei divină, părul străbătut de vânt , negru ca însăşi negura nopţii şi rochia albă, fata arăta aidoma unei autentice fantome, iar o asemenea privelişte tristă ar fi făcut să lăcrimeze şi un ochi de mort, şi oricărui tânăr să i se urce inima în gât de spaimă, şi bucurie şi de dragoste.

După clipele de lângă cursul apei care au semănat mai mult cu un ritual, Käthi porni în continuare pe drumul său. Ce ar fi dacă s-ar fi abătut de la potecă în pădure pentru a culege nişte fructe ? Oricum era o noapte perfectă, pământul era uscat, treaba ar fi decurs repede şi ar fi avut destul timp să se întoarcă acasă.

Mama ei o avertizase de multe ori în privinţa pericolelor din pădure şi a riscurilor la care se expune venind noaptea pe aici. Fata încredinţa de fiecare dată din cap cu o mişcare aproape insesizabilă în semn de apropbare, fără să scoate vreun cuvânt însă. Nu ar fi fost prima dată când, sub impulsul tinereţii şi al curiozităţii ar fi ieşit din sfaturile materne.

Pe când se afunda tot mai mult printre copaci în căutare de fructe, imaginea devenea obscură, pădure devenea din ce în ce mai deasă iar obstacolele se înmulţeau.
La distanţă de câteva zeci de paşi, în noapte scânteiau două luminiţe pale şi absurde. Semănau atât de bine una cu cealaltă înât tânăra împinsă de curiozitate se îndreoptă cu inima zvâcnind spre ele.
Până să îşi dea seamă că globurile luminoase nu erau altceva decât privirile unui lup aţintite direct spre rea, fu deja prea târziu şi era prea departe pengtru a se mai putea depărta neobservată şi în linişte perfectă.
Desişul copacilor estompau prea mult lumina lunii pentru a desluşi imediat drumul înapoi.
Cântul armonic al unor bufniţe în atmosfera aceea sinistră convertea scena de faţă în imaginea funestă a unui film de groază.

Va urma

Trimite articolul ca PDF către

Era o după-amiază toridă de August, iar Soarele era unicul stăpânitor al cerului fără de nori de deasupra Thuringiei. Deasupra nemărginitului covor de lumină orbitoare se întindea un infinit albastru care părea să inghită întreg ţinutul.

Căldura covârşitoare parcă stătea să topească bolta cerească peste Thuringia, iar arşiţa razelor de soare aproape lichefiate sub propria lor temperatură picura ceară peste versanţii munţilor nu prea înalţi.

Brazii, ca nişte adevăraţi eroi înregimentaţi şi pregătiţi pentru marea bătălie îşi uneau forţele, arătau ca şi când şi-ar fi prins mâinile pentru a apăra de pârjol gingaşele floricele care zâmbeau la baza tulpinii lor şi verdele ierbii.
Apa râului curgea încet, ostenită parcă de atâta căldură şi susura agale spre cascadă, unde, în căderea curentului de apă aproape că se transforma în lacrimi de bucurie.
Stânca muntelui îndura fără să crâcnească valul furios de arşiţă, aşteptând lăsatul serii pentru a putea respire şi gusta din licoarea razelor Lunii.
Pentre brazii aproape năduşiţi, şerpuia un drum bătătorit de milioane de paşi care trecusera pe-acolo de-a lungul secolelor. Probabil că, pe alocuri, în străfundurile pământului, alunecarile de teren şi eroziunea a pus sub secret bucăţi de istorie gotă.

Trei turişti parcurgeau la un pas lent, cocoşaţi şi însetaţi drumul şerpuit ce traversa Pădurea Thuringiei şi se contopea, la un anumit punct, cu şoseaua încinsă către Eisenach, oraşul de baştină a lui Bach.
Drumul tasat de paşi părăsea pădurea, şi se continua cu o şosea modernă care fierbea sub soarele liber. La 20 de centimetre deasupra drumului plutea o aromă înecăcioasă de smoală încinsă degajată de asflat. Arăta ca şi când, orice pas ar fi putut rămâne ca o ştampilă gravat în caldarâm.
Din niciun sens nu se zărea nicio maşină venind sau depărtându-se. Drumul făcea o cotitură pe lângă deal şi cobora asemenea unui Montagne-Rousse în vale către Eisenach.

În oraş nu se auzea ţipenie de om. Pesemne că programul de lucru al orăşenilor se modificase din cauza căldurii care luase prin surprindere acea regiune a Germaniei unde temperatura depăşea numai în situaţii excepţionale 30 de grade. Acum planeta parcă luase foc. Prin aerul încins, un termometru ataşat unui panou de la intrarea în oraş arăta uluitoarea cifră: 42 de grade Celsius, căldură apocaliptică în opinia localnicilor, cărora li se părea că au ajuns, fără voia lor, chiar in Iad.
Centrul oraşului era pustiu, păsările se ascunseseră care pe unde şi-a găsit vreun refusgiu iar vântul nu adia deloc. Soarele scuipa neîntrerupt flăcări peste mica aşezare.

La capătul celălalt al oraşului, dincolo de indicatorul care dinica graniţa urbei, drumul se ascundea brusc în pădure, după un viraj de nouăzeci de grade. Printre copaci, o căsuţă modestă, dar cu bun gust construită şi aspectuoasă cu o verandă împodobită cu zeci de ghivece cu flori de toate culorile, parcă era desprinsă din basmele fraţilor Grimm.
La fereastra casei, larg deschisă, se zăreşte conturul suav al uneiprezenţe feminine în spatele cortinei. Era Käthi Weiler, unica fiică a soţilor Weiler, cunoscuţi pentru preferinţa lor de a locui într-p casă la doi kilometri de oraş, în pădure.

La lăsarea nopţii, de îndată ce luna rece se ridică să îngrijească făcute de soare şi să mângâie privirile acelora care o privesc, Käthi se iveşte în pragul uşii de la casă, ca în fiecare seară.
În negura nopţii, părea o regină. Avea părul negru şi despletit, negru ca adâncul codrului şi I se revărsa în onduleuri subtile pe umeri. Sub lumina lunii, podoaba sa capilară părea un dar divin din alte sfere, lucios, lăsând lumina să picure pe firele bretonului său peste o faţă albă, şi fină ca de gheaţă. Ochii ei adândci şi căprui ascundeau în ei toate secretele naturii şi nu trădau absolute nimic. Puţini ar fi crezut faptul că o fată precum Käthi ar tăinui gânduri neexprimate. Cu toate acestea, privirea ei era pe cât de rece şi de sobră, pe atât de fermecătoare.
Cu paşi mărunţi, Käthi porni spre pârâu. Păşea atât de fin încât se părea că nu atinge pământul. Muţi oameni care o cunoşteau spuneau că o asemenea fiinţă nu poate avea origini pământene curate exrapolând multe dintre acţiunile sale nevinovate la nivelul de vrăjitorie, cu atât mai mult cu cât nu semăna deloc părinţilor ei.
Păşea ca o fantomă pe sub bolta de lumină a lunii, generând o autentică imagine a unui vis frumos…

Va urma

Trimite articolul ca PDF către

“

… … … … … … … … … …

“Nu cerceta aceste legi,
Că eşti nebun când le-nţelegi!
Din codru rupi o rămurea,
Ce-i pasă codrului de ea!
Ce-i pasă unei lumi întregi
De moartea mea! “

Cea mai buna ideea ar fi să încep articolul din noaptea aceasta având la bază poemul Moartea lui Fulger, de George Coşbuc, o scurtă discuţie puratată cu o fostă colegă de liceu pe Yahoo! şi, bineînţeles, atmosfera nocturnă, condiţie sine qua non a puterii de creaţie.

Moartea este o stare

Moartea este mâna incontestabilă a Absolutului, starea finită metaexistenţială, bariera dintre Fiinţă şi Neant, aşa cum reiese din conţinutul lor noţional în Filosofie. Este o stare nedefinită, un termen care desemnează o realitate unanim acceptată, un Adevăr ireprobabil, al cărui înţeles exact este pe cât de greu de descris în cuvine, pe atât de greu de demonstrat şi argumentat. Moartea, starea de a fi mort, fără viaţă, clipele în din care trupul şi sufletul s-au despărţit, cel din urmă trecând în alteritatea ideatică, depăşeşte cu mult capacitatea umană de cunoaştere şi cercetare ştiinţifică, aparţinând exclusiv sferelor mitice dar precis stabilite de către ordinea astrală, inaccesibile viziunii umane pământeşti.
Ce se întâmplă în viaţă ne este bine cunoscut şi se lasă a fi cunoscut. Dar cum pentru absolut orice există un revers, după modelul ying şi yang, este foarte corect să ne întrebăm ce se întâmplă în moarte. Deci, ce se întâmplă în moarte ?

La fel cum viaţa, faptul de a avea viaţă, este o stare în care structura umană funcţionează pe pământ după legile cunoscute firii, la fel moartea, în antonimie perfectă cu viaţa, reprezintă faptul în sine de a fi mort, fără viaţă. Stare opusă vieţii fiind, starea morţii nu mai permite cunoaşterii obişnuite umane să îi pătrundă misterele decât pe calea prezumţiilor nejustificate şi imposibil de demonstrat. Moartea, starea de după experienţa morţii despre care voi vorbi peste câteva rânduri, presupune cu totul alte legi care, în antiteză cu cele cognoscibile, nu permit accesul studiului. Acest fapt nu înseamnă că moartea nu există, dar nici nu îi afirmă o existenţă clară în condiţiile în care această existenţă nu poate fi demonstrată prin mijloace tradiţionale. Aceasta este, de fapt, controversa care m-a determinat să poziţionez Moartea ca stare undeva între Fiinţă şi Neant, exact la jumătatea distaţei. Ceva ce a fost, nu mai există propriu-zis, dar nu poate fi clasat ca inexistent, deoarece cândva a existat. Diferenţa constă doart în transformarea logică din planul vieţii pământene, în planul Semiexistenţei.

Experienţa morţii este un eveniment implacabil

Experienţa morţii, pe de altă parte, reprezintă atingerea celui mai evident absolut, cunoaştere obligatorie care ne face pe noi ca oameni să ne definim prin noi înşine. Cu alte cuvinte, prin experienţa morţii omul demonstrează că este ceea ce a fost lăsat să fie, trecerea în nefiinţă fiind comună tuturor oamenilor. Acest eveniment implacabil, prin prisma culturii contemporane de pe întreaga planetă, este clasificat ca unul nefericit şi nedorit, deoarece este rezultatul unei convenţii tacită la nivelul spiritualităţii mondiale, în care trecerea în nefiinţă provoacă durere, suferinţă, tristeţe şi spaimă ontologică.

Într-adevăr interesant de notat este următorul fapt: moarte din cauze naturale (bătrâneţe), sau nobile (un cavaler pe câmpul de bătălie conştient şi resemnat cu riscul confruntării cu moartea) nu produce absolut deloc groază acelora care sunt sau urmează să fie implicaţi în mod direct în această transformare ireversibilă. Au existat pe timpul istoriei, în lume, cavaleri neînfricaţi antrenaţi să se avânte în faţa morţii, resemnaţi în urma unor lungi exerciţii psihice si autosugestiei, care nu s-au temut niciodată de moarte, şi de ce se poate întâmpla după, acceptându-şi soarta.
Nu trebuie să fii un erou ca să mori demn; până la urmă, toţi trecem pe partea cealaltă într-o zi. Există bătrâni pretutindeni, ale căror suflete au devenit deţinuţii unor corpuri trecute, veştede şi provocatoare de dureri. Aceste suflete în sine nu au cum să fie altfel decât tinere, deoarece spiritul este acela care se sustrage în mod automat trecerii timpului. Bătrânii nu se tem de moarte. Sunt resemnaţi şi o aşteaptă în semn de eliberare veşnică.

Nu există păreri de rău şi compătimire. Doar egoism în cea mai pură stare !

Atenţia mea se concentrează în cele ce urmează, nu pe cei care vor muri sau au murit, ci asupra celor care sunt puşi în situaţia de a percepe moartea altora.
Este un stereotip, adânc însă plantat în educaţia fiecăruia, de a compătimi şi de a plânge pe cel ce tocmai a trecut în nefiinţă, indiferent că este un bătrân de 100 de ani, sau un soldat de 20 de ani ucis pe front. Cei apropiaţi plâng, prietenii plâng, iar cei care află urează clasicele condoleanţe ca mai apoi să uite de cel care a murit.

De ce plâng oamenii un corp fără viaţă ? De ce pentru unii este foarte greu să se resemneze cu dispariţia definitivă a cuiva, chiar dacă Rânduiala este cunoscută peste tot în lume ? Nu există oameni care mor şi oameni care nu mor. Există numai spirite care îşi părăsesc de bunăvoie sau sunt forţate ca să îşi părăsească trupurile, ducându-şi metafizica existenţă nestingherită mai departe.
Întrebările de mai sus sunt foarte îndrăzneţe. Mulţi ar crede că nu îşi au rostul, deoarece aşa s-a pomenit, ca mortul să fie plâns. Durerea sfâşietoare din primul moment se alină treptat, cu trecerea timpului.
Îl plângem şi ne pare rău pentru cel care nu mai este, nu pentru că i s-ar fi întâmplat o tragedie, ci pentru că acesta nu va mai exista lângă noi, astfel încât atmosfera să fie ce a fost în prezenţa lui. Uneori ni se face dor şi sub un fior de egoism, dorim să ne satisfacem dorinţa de a-l revedea, în speranţa de a ne fi tot nouă bine.

Într-o lume guvernată de ipocrizie, valori excluisv materiale şi politica minciunii intensive, uităm să apreciem faptul că cel care a decedat a scăpat de suferinţa provocată de Această Lume, care în principiu este o mare eroare, râvnind ca respectivul să fie iarăşi lângă noi şi să ne distreze, sa ne amuze, să ne ţină companie, indiferent câtă suferinţă i-ar provoca.

De ce plângem după un bolnav de cancer care a murit, când acesta se confrunta cu dureri insuportabile în ultima perioadă ? Plângem că a scăpat de durere ? Ne pare rău că nu va mai suferi ? Suferim noi din egoism pentru că nu va mai fi lângă noi niciodată ? Nu vad de ce nu ne-am bucura în acest caz pentru el şi pentru curmarea suferinţei sale.

Dovada clară de maximă ipocrizie

Într-o altă ordine de idei. Michael Jackson a devenit o vedetă şi mai mare Post Mortem, popularitatea sa crescând brusc. Am văzut atât la televizor, cât şi în realitate, oameni care plâng nejustificat după el, cu toate că nu l-au cunoscut personal. Acest fapt l-aş pune, de asemenea pe seama egoismului şi amorului propriu; Michael Jackson nu va mai fi niciodată aici să le cânte, să le scoată albume şi să îi distreze la concerte. Dar nimeni, absolut  nimeni nu s-ar gândi că Michael Jackson a scăpat de durerile şi de temniţa propriului său corp pe această cale, iar acolo unde sufletul său este acum, se simte eliberat şi mult mai bine decât pe Pământ printre materialişti.
Este normal să existe o părere de rău. Îmi pare rău pentru el, am crescut pe melodiile lui, a marcat adolescenţa multora, dar nu există în nimic un motiv perfect justificat de a plânge. Doar egoismul.

Viaţa este o picătură de lumină, într-un ocean de întuneric…

Dar a avea viaţă nu atrage după sine şi a fi fericit, deoarece fericirea este o stare de mulţumire provenită din gradul de ordine si organizare al vieţii, împletită cu noroc şi nu în ultimul rând, şansă.

După toate aceste dezbateri a venit, în sfârşit, timpul să mă raportez la poezia lui Geogre Coşbuc;
În toată mulţimea pe care îl plângea pe bravul cavaler, nu exista niciun seamăn care să fi înţeles ce înseamnă moartea lui Fulger. Grupuri mari de oameni îl plângeau pe Fulger, deznădăjduiţi fiind de faptul că nu aveau să îl mai vadă niciodată, dar niciunul nu se gândea la Eliberarea lui Fulger.
Atunci, ca şi acum, condiţia umană este refractantă la orice idee legată de moarte sau eliberare prin absolutul morţii, indiferent că este vorba despre oamenii de orice condiţie socială, de orice cultură, de orice pregătire şi educaţie. Nimeni nu acceptă pentru sufletul său ideea de dispariţie, moment în care, Fulger îi sfătuieşte ca mai bine să renunţe la ideea de a cerceta misterul şi de a-l elucida.

Egoismul împins la extrem al oamenilor iese la lumină de fiecare dată, atunci când dispare un om, dintre oameni. O rămurea, dintr-un codru.
Lumea rămâne tot lume, omul este unul singur şi identic cu el însuşi, indiferent de importanţa oferită de condiţia socială de care se face abstracţie. Dicolo de toate, suntem oameni, suntem toţi identici. Ramuri ale unor copaci (statele), ale unui codru enorm (Lumea). Din acest codru, înlături o ramură. Copacul rămâne copac, codrul rămâne codru, diferenţa este totalmente insesizabilă. Ce-i pasă codrului de ea ? Ce-i pasa unei lumi intregi, de moartea mea ?!

——————–

Dacă ţi-a plăcut articolul îţi mai recomand şi:
Meditaţie asupra clarităţii vieţii şi a stărilor

Trimite articolul ca PDF către

Nu pot spune nimic altceva despre Friedrich Alexander Heubach, decât că a fost o persoană deosebită. Şi nu prin faima sa, de care, de altfel, nici nu s-a bucurat în viaţa sa, pe care nici nu şi-ar fi dorit-o. Nu prin faptele sale măreţe pe care le-ar fi înfăptuit şi nu prin bogăţia sa materială.
Atunci probabil că mă veţi întreba, ce anume a făcut din Alexander Heubach un caracter memorabil de care simt nevoia să îmi amintesc. De ce aş irosi timp, cerneală şi hârtie pentru a aşterne pe hârtie întâmplările vieţii sale ?
Alexander Heubach, după cum am spus, nu a fost nici pe departe un om ieşit din comun la o primă privire. Nici prin frumuseţe fizică nu se remarca în mod special, decât prin agreabila sa prezenţ şi prin buna dispoziţie pe care le-o inducea acelora care se bucurau de existenţa sa, într-un anumit loc, la un anumit moment. Nu a avut mulţi prieteni şi nici nu şi-a căutat. Îi erau suficienţi oamenii care îl agreau în mod natural, pentru ceea ce putea el să ofere.

Şi totuşi, de ce merită Alexander un loc în memoria şi amintirile mele ?
Un singur răspuns nu ar fi de ajuns, deoarece personalitatea atât de complexă a unui om atât de oarecare este pe atât de greu de descris şi explicat, pe cât este, şi era pentru ceilalţi să îl înâeleagă şi să îi fie alături în puţinele momente în care Alexnader Heubach putea fi el însuşi.
De obicei, în astfel de momente el era singur, meditând involuntar asupra propriei condiţii şi asupra modului în care mediul îl infulenţa.
Nu se pot naşte puţine răspunsuri, din moment ce, din fiecare detaliu, noi întrebări răsar, iar orice răspuns, o nouă dilemă naşte.
Alexander era, în sinea lui, perfect conştient de ceea ce simţea şi de ceea ce îşi dorea, deoarece această sinceră luciditate în sine îl măcina din interior. Se întreba dacă nu cumva ajunsese să se influenţeze pe sine, în incercarea sa de a-şi reprima cumplitul adevăr, azvârlindu-l cu nervi înapoi în adâncul sufletului său. Sau dacă această influenţă îşi avea cumva izvorul în haosul universului înconjurătol al vremii.

Pentru Alexander Heubach, lumea ajunsese să fiinţeze sub propria sa agonie, devenind din ce în ce mai mult o eroare impecabilă. O greşeală fatală, o încercare eşuată a ceea ce era gândit din timpurile străvechi să fie, să devină “O Lume”,  Paradisul. Aşa că se resemna să cugete şi să privească cu ochiul unui critic la dezolanta Existenţă şi la absurdul curs al vieţii, indiferent că se gândea la o viaţă naturală sau la una socială, pe o planetă care trage să moară în suspinul etern al Universului. Un Univers care nu mai exista ca şi Cosmos (armonie, ordine), ci ca unu început al haosului. Un Univers care îşi aşteaptă sfârşitul. Un Univers care nu are nicio şansă.
Era temător la gândul unei societăţi compromise, în care, majoritatea oamenilor duc o viaţă anostă şi anxioasă, molipsindu-i şi pe cei încă rămaşi lucizi, cu virusul morţii… care îl vor transmite, negreşit, mai departe.
Era neîncrezător când, în puţinele momente de optimist, spera că s-ar mai fi putut schimba ceva. Iar dacă ar fi fost să fie aşa, ar fi fosr prea târziu, căci, ori el, Alexander Heubach, ori oamenii ar fi încetat de mult a mai exista.
Timpul trece mult prea repede iar oamenii nu sunt decât nişte umili prizonieri în capcana acestui timp, pe care pun prea mare preţ, care le grăbeşte îmbătrânirea, care îi presează până la pierderea definitivă a idealurilor şi a scrupulelor. Aşa se gândea Alexander înainte de culcare, necontenit, privind la luna plină care pătrundea în camera printre jualuzelele spaţiate.

Ce rost are să ne mai gândim la o corectare a erorilor lumii, când însăşi această lume este o eroare în sine şi stârpeşte oricui dreptul de a fi fericit, încă din momentul în care începe a exista ca persoană ? De ce să ne mai obosim a încerca să definim fericirea şi să o căutăm în viaţă, când orice urmă de lumină piere sub privirile cenuşii ale celor deja născuţi, a celor care ne dau viaţă şi lângă care trăim, dar care nu mai sunt de mult suflete curate, ci persimişti, istoviţi de puteri de cei de dinaitea lor ?
Fericirea nu este predestinată, fiind doar o iluzie. Un concept inventat de oameni pentru a menţine o brumă de speranţă pe chipurile celor în viaţă, o motivaţie universală şi un obiect al speranţei. Acel ideal pentru care să lupţi. Fericirea este, de fapt, acea iluzie de a fi sincer cu propria persoană, sau mai bine zis, de a putea fi sincer cu propria persoană şi de a da libertatea oricărui gând, fără a fi nevoie să te gândeşti, apoi, la absurdul gândurilor care tocmai ţi s-au înfiripat în minte. Această restricţie din exterior, dar cu puternic impact interior, este bariera omului spre fericire. Cenzura faptelor sale de bună credinţă prin imposibilitatea de a putea oferi ceea ce sufletul său poate oferi.
Dacă ceilalţi sunt contaminaţi, este imposibilă fericirea adevărată, iar dragostea de sine ar fi absurdă. Universul se destramă!

Acestea erau vorbele pe care Alexander şi le-a răsunat în minte în repetate rânduri, ascultând melodii liniştite. Se simţea perfect capabil pentru a schimba ceva, dar prea mic şi prea sigur pentru ca gândurile sale să rodească.
Din aceste motive care se repetau la infinit şi care îi limitau în mod drastic viaţa, Alexander Heubach se înstrăina continuu de sine, înceta să mai fie sincer cu Sinele, chiar dacă nu îşi dorea nicio clipă acest lucru.
Concepţia sa despre această Lume i se concretiza sub priviri. Cu toate acestea, Alexander nu era un antisocial, lua parte la discutii, se întâlnea cu puţinii prieteni pe care îi avea. Privea lumea în ansamblu, aşteptând schimbare care, ar fi venit prea târziu, sau n-ar fi venit deloc. De multe ori se retrăgea în cărţile sale. A fost un timp în care niciuna nu îl mai satisfăcea. Probabil din pricina dorinţei sale de a găsi răspunsuri, dar cărţile rareori iţi spun realitatea, or nu găsea în ele ceva ce i-ar fi convenit.
Sub ochii lui, lumea se transformase radical într-un carambul al înşelăciunii şi al influenţei negative, drept pentru care părăsi de foarte tânăr locurile natale.
Traversarea Acestei Lumi în căutarea unor răspunsuri nu a avut ca rezultat decât dileme şi mai mari care au pus stăpânire imediat pe mintea lui Alexander Heubach.

Această Lume, nu este una a răspunsurilor, ci, din contră, a controversei şi a neînţelesurilor, se gândea Alexander, când, după ani de călătorie, reveni în locul din care a pornit.
Pământul este rotund, se învârte într-adevar. Destinul m-a adus din nou în locul din care am plecat. Dar limbajul său, eu nu îl pot pricepe. Oamenii au schimbat totul! Oamenii! Oamenii care s-au născut înainte de noi au ruinat Această Lume, care se vroia a fi odata Paradisul.
Ce este Timpul ? Timpul este cel mai mare duşman al Universului. El este urgia nimicitoare care a destrămat totul. De la copacii înfloriţi, până la stele gigantice care au apus în strigătul unui gigant roşu. El a trecut peste noi, peste gândurile noastre, îmbătrânindu-ne, dar gândurile au ramas aceleasi, căci Timpul este acela care a codificat toate înţelesurile Acestei Lumi. Forţa sa este atât de mare, încât şi banul, puterea supremă în care oamenii zilelor noastre cred cu atâta tărie şi din care au făcut un scop în sine, piere fără drept de apel în faţa Timpului.
Forţa sa este atât de devastatoare, încât Dumnezeu Însuşi se luptă din răsputeri să îi spravieţuiască, căci Timpul este acela care îl aruncă pe Dumnezeu în uitare, chiar dacă nu îl poate atinge sau schimba. Găseşte el, până la urmă, o modalitate de a distruge totul! Absolut totul… Trecut, prezent şi viitor.

Se uita Alexander Heubach, sfârşind acest ultim gând, peste străzile pe care le cunoştea atât de bine în trecut, dar pe care Timpul le schimbase în absenţa sa. fără ca speranţa sa la Bine să se materializeze în ceva. Ar fi dat orice să poată retrăi câteva clipe din trecutul tinereţii sale furate de timp; Clipele în care alerga pe străzi, mirosul florilor de la vremea aceea de la florăriile din oraş, atmosfera parcurilor de atunci, ar fi vrut ca acelaşi soare să îl mângâie şi acum.
Îşi reprşa că nu plânsese mai mult pe umărul iubitei sale pe care Această Lume i-o răpise fără drept la un protest oarecare. Şi-ar fi dorit să mai simtă sclipirea tinereţii în  ochii lui.
Şi-ar fi dorit să oprească timpul în loc.
Ce gând absurd şi lipsit de sens! gândi Alexander şi dispăru agale sub mantia Soarelui care stătea să apună iarăşi.

Trimite articolul ca PDF către