Nu pot spune nimic altceva despre Friedrich Alexander Heubach, decât că a fost o persoană deosebită. Şi nu prin faima sa, de care, de altfel, nici nu s-a bucurat în viaţa sa, pe care nici nu şi-ar fi dorit-o. Nu prin faptele sale măreţe pe care le-ar fi înfăptuit şi nu prin bogăţia sa materială.
Atunci probabil că mă veţi întreba, ce anume a făcut din Alexander Heubach un caracter memorabil de care simt nevoia să îmi amintesc. De ce aş irosi timp, cerneală şi hârtie pentru a aşterne pe hârtie întâmplările vieţii sale ?
Alexander Heubach, după cum am spus, nu a fost nici pe departe un om ieşit din comun la o primă privire. Nici prin frumuseţe fizică nu se remarca în mod special, decât prin agreabila sa prezenţ şi prin buna dispoziţie pe care le-o inducea acelora care se bucurau de existenţa sa, într-un anumit loc, la un anumit moment. Nu a avut mulţi prieteni şi nici nu şi-a căutat. Îi erau suficienţi oamenii care îl agreau în mod natural, pentru ceea ce putea el să ofere.

Şi totuşi, de ce merită Alexander un loc în memoria şi amintirile mele ?
Un singur răspuns nu ar fi de ajuns, deoarece personalitatea atât de complexă a unui om atât de oarecare este pe atât de greu de descris şi explicat, pe cât este, şi era pentru ceilalţi să îl înâeleagă şi să îi fie alături în puţinele momente în care Alexnader Heubach putea fi el însuşi.
De obicei, în astfel de momente el era singur, meditând involuntar asupra propriei condiţii şi asupra modului în care mediul îl infulenţa.
Nu se pot naşte puţine răspunsuri, din moment ce, din fiecare detaliu, noi întrebări răsar, iar orice răspuns, o nouă dilemă naşte.
Alexander era, în sinea lui, perfect conştient de ceea ce simţea şi de ceea ce îşi dorea, deoarece această sinceră luciditate în sine îl măcina din interior. Se întreba dacă nu cumva ajunsese să se influenţeze pe sine, în incercarea sa de a-şi reprima cumplitul adevăr, azvârlindu-l cu nervi înapoi în adâncul sufletului său. Sau dacă această influenţă îşi avea cumva izvorul în haosul universului înconjurătol al vremii.

Pentru Alexander Heubach, lumea ajunsese să fiinţeze sub propria sa agonie, devenind din ce în ce mai mult o eroare impecabilă. O greşeală fatală, o încercare eşuată a ceea ce era gândit din timpurile străvechi să fie, să devină “O Lume”,  Paradisul. Aşa că se resemna să cugete şi să privească cu ochiul unui critic la dezolanta Existenţă şi la absurdul curs al vieţii, indiferent că se gândea la o viaţă naturală sau la una socială, pe o planetă care trage să moară în suspinul etern al Universului. Un Univers care nu mai exista ca şi Cosmos (armonie, ordine), ci ca unu început al haosului. Un Univers care îşi aşteaptă sfârşitul. Un Univers care nu are nicio şansă.
Era temător la gândul unei societăţi compromise, în care, majoritatea oamenilor duc o viaţă anostă şi anxioasă, molipsindu-i şi pe cei încă rămaşi lucizi, cu virusul morţii… care îl vor transmite, negreşit, mai departe.
Era neîncrezător când, în puţinele momente de optimist, spera că s-ar mai fi putut schimba ceva. Iar dacă ar fi fost să fie aşa, ar fi fosr prea târziu, căci, ori el, Alexander Heubach, ori oamenii ar fi încetat de mult a mai exista.
Timpul trece mult prea repede iar oamenii nu sunt decât nişte umili prizonieri în capcana acestui timp, pe care pun prea mare preţ, care le grăbeşte îmbătrânirea, care îi presează până la pierderea definitivă a idealurilor şi a scrupulelor. Aşa se gândea Alexander înainte de culcare, necontenit, privind la luna plină care pătrundea în camera printre jualuzelele spaţiate.

Ce rost are să ne mai gândim la o corectare a erorilor lumii, când însăşi această lume este o eroare în sine şi stârpeşte oricui dreptul de a fi fericit, încă din momentul în care începe a exista ca persoană ? De ce să ne mai obosim a încerca să definim fericirea şi să o căutăm în viaţă, când orice urmă de lumină piere sub privirile cenuşii ale celor deja născuţi, a celor care ne dau viaţă şi lângă care trăim, dar care nu mai sunt de mult suflete curate, ci persimişti, istoviţi de puteri de cei de dinaitea lor ?
Fericirea nu este predestinată, fiind doar o iluzie. Un concept inventat de oameni pentru a menţine o brumă de speranţă pe chipurile celor în viaţă, o motivaţie universală şi un obiect al speranţei. Acel ideal pentru care să lupţi. Fericirea este, de fapt, acea iluzie de a fi sincer cu propria persoană, sau mai bine zis, de a putea fi sincer cu propria persoană şi de a da libertatea oricărui gând, fără a fi nevoie să te gândeşti, apoi, la absurdul gândurilor care tocmai ţi s-au înfiripat în minte. Această restricţie din exterior, dar cu puternic impact interior, este bariera omului spre fericire. Cenzura faptelor sale de bună credinţă prin imposibilitatea de a putea oferi ceea ce sufletul său poate oferi.
Dacă ceilalţi sunt contaminaţi, este imposibilă fericirea adevărată, iar dragostea de sine ar fi absurdă. Universul se destramă!

Acestea erau vorbele pe care Alexander şi le-a răsunat în minte în repetate rânduri, ascultând melodii liniştite. Se simţea perfect capabil pentru a schimba ceva, dar prea mic şi prea sigur pentru ca gândurile sale să rodească.
Din aceste motive care se repetau la infinit şi care îi limitau în mod drastic viaţa, Alexander Heubach se înstrăina continuu de sine, înceta să mai fie sincer cu Sinele, chiar dacă nu îşi dorea nicio clipă acest lucru.
Concepţia sa despre această Lume i se concretiza sub priviri. Cu toate acestea, Alexander nu era un antisocial, lua parte la discutii, se întâlnea cu puţinii prieteni pe care îi avea. Privea lumea în ansamblu, aşteptând schimbare care, ar fi venit prea târziu, sau n-ar fi venit deloc. De multe ori se retrăgea în cărţile sale. A fost un timp în care niciuna nu îl mai satisfăcea. Probabil din pricina dorinţei sale de a găsi răspunsuri, dar cărţile rareori iţi spun realitatea, or nu găsea în ele ceva ce i-ar fi convenit.
Sub ochii lui, lumea se transformase radical într-un carambul al înşelăciunii şi al influenţei negative, drept pentru care părăsi de foarte tânăr locurile natale.
Traversarea Acestei Lumi în căutarea unor răspunsuri nu a avut ca rezultat decât dileme şi mai mari care au pus stăpânire imediat pe mintea lui Alexander Heubach.

Această Lume, nu este una a răspunsurilor, ci, din contră, a controversei şi a neînţelesurilor, se gândea Alexander, când, după ani de călătorie, reveni în locul din care a pornit.
Pământul este rotund, se învârte într-adevar. Destinul m-a adus din nou în locul din care am plecat. Dar limbajul său, eu nu îl pot pricepe. Oamenii au schimbat totul! Oamenii! Oamenii care s-au născut înainte de noi au ruinat Această Lume, care se vroia a fi odata Paradisul.
Ce este Timpul ? Timpul este cel mai mare duşman al Universului. El este urgia nimicitoare care a destrămat totul. De la copacii înfloriţi, până la stele gigantice care au apus în strigătul unui gigant roşu. El a trecut peste noi, peste gândurile noastre, îmbătrânindu-ne, dar gândurile au ramas aceleasi, căci Timpul este acela care a codificat toate înţelesurile Acestei Lumi. Forţa sa este atât de mare, încât şi banul, puterea supremă în care oamenii zilelor noastre cred cu atâta tărie şi din care au făcut un scop în sine, piere fără drept de apel în faţa Timpului.
Forţa sa este atât de devastatoare, încât Dumnezeu Însuşi se luptă din răsputeri să îi spravieţuiască, căci Timpul este acela care îl aruncă pe Dumnezeu în uitare, chiar dacă nu îl poate atinge sau schimba. Găseşte el, până la urmă, o modalitate de a distruge totul! Absolut totul… Trecut, prezent şi viitor.

Se uita Alexander Heubach, sfârşind acest ultim gând, peste străzile pe care le cunoştea atât de bine în trecut, dar pe care Timpul le schimbase în absenţa sa. fără ca speranţa sa la Bine să se materializeze în ceva. Ar fi dat orice să poată retrăi câteva clipe din trecutul tinereţii sale furate de timp; Clipele în care alerga pe străzi, mirosul florilor de la vremea aceea de la florăriile din oraş, atmosfera parcurilor de atunci, ar fi vrut ca acelaşi soare să îl mângâie şi acum.
Îşi reprşa că nu plânsese mai mult pe umărul iubitei sale pe care Această Lume i-o răpise fără drept la un protest oarecare. Şi-ar fi dorit să mai simtă sclipirea tinereţii în  ochii lui.
Şi-ar fi dorit să oprească timpul în loc.
Ce gând absurd şi lipsit de sens! gândi Alexander şi dispăru agale sub mantia Soarelui care stătea să apună iarăşi.

Trimite articolul ca PDF către

Protagonişti: Sim (S), adică PiShCoTZeL, si Michael (M), adică eu :)
Tema: RAŢIONALISM VS. EMPIRISM

Sim: Este capabil omul să cunoască lumea ?

Michael: Da, omul este capabil să cunoască lumea. Omul este înzestrat cu simţuri, este capabil să peceapă lumea, să o înţeleagă, chiar prin intermediul simţurilor sale. Toate ideile omului provin pe calea simţurilor. Lumea noastră este palpabilă, inteligibilă, deci poate fi cunoscută.

S: Dar simturile ne inşeală, nu ne pot da decât o cunoaştere relativă a lumii. Omul este înzestrat cu raţiune, deoarece ceea ce reprezintă începutul cunoasterii este îndoiala. Principiul trebuie sa fie “gândesc, deci exist”. În lumea sensibila dominĂ opinia, nu cunoaşterea adecvată.

M: În principiu este adevărat. Însă cunoaşterea cea adevărată nu trebuie să fie accesibilă tuturor oamenilor ? Sau o reflectare de tip abstract şi elitist a caracteristicilor Existenţei ? ceea ce cunoastem prin raţiune, dacă ar fi să ne bazîm pe aceasta, lumea ar rămâne un mister pentru mulţi. Omul cunoaşte lumea, oricare la fel ca toţi ceilalţi, prin simţuri. Simţurile sunt la fel la toţi. Intelectul este relativ.

S: Cei care se bazează pe raţiune, cunosc lumea mai profound, deoarece îndoiala nu este cea a scepticilor, ci este metodică, iar aceştia pot transmite cunoaşterea tuturor, fiind capabili să descopere şi să dezvaluie cele mai ascunse secrete. Prin ce altceva s-ar putea introduce ideile în Intelect dacă nu prin deducţia logică de tip matematic?

M: Prin reflecţie. Reflecţia externă, asupra lumii, sau internă, asupra Eului. În fond, reflecţia înseamnă funcţionarea intelectului în sine.

S: Dar cunoaşterea raţională este o cunoaştere ştiinţifică care dă definiţii, care clasifică şi pune în ordine materialul acumulat, iar cunoaşterea empirică este o cunoaştere comună ce are la bază relativismul, eroarea si sentimentele si care nu reprezinta o cunoaştere exactă, deoarece ca o idee să fie adevarată ea trebuie să fie clară şi distinctă.

M: Ar fi ideal. Omul este o fiinţă complexă, care nu se poate limita la un singur tip de cunoaştere. Prin urmare, chiar dacă vrem să considerăm cunoaşterea empirică drept calea primordială în cunoaştere, nu putem nega importanţa raţiunii, în calitatea sa de mijloc superior de cunoaştere. Aşadar. după cum spunea Immanuel Kant, cunoaşterea se împarte în două categorii între care există conexiuni.

S: Exact! Sinteza dintre raţiune şi experienţă conduce la o utilizare complexă a resurselor cognitive, iar aceasta permite omului o cunoaştere atât prin judecăţile aposteriori (constatate pe calea simţurilor), dar şi prin judecătile apriori (judecăţile explicative, certe, care sunt elaborate de Intelect şi nu ridică indoială).

Cade cortina!.

Trimite articolul ca PDF către

/* Este un articol rezultat dintr-o zi întreagă de gândire şi de vânătoare se subiecte */

Aţi simţit vreodată că nimeni nu este la locul lui, că grijile vă împovărează şi că ziua este din ce in ce mai scurtă pentru a duce la bun sfârşit orice tip de activitate propusă ?
Vi s-a părut vreodată că propriile lucruri suferă un proces de alienare continuă şi treptat nu vă mai aparţin ?
Dacă te-ai simţit vreodată frate de suferinţă cu Don Quijote, simţind că în zadar te lupţi cu morile de vânt, că indiferent de cât ai munci, persistă acelaşi haos şi aceeasi dezordine cumplită în lucruri, este timpul să schimbi ceva.

Viaţa este o poză animată. Atunci când acesteia i se alipeşte o pelicula opacă şi o face imposibil de descifrat, este cazul să iei puţin înţelesurile sale la gândit şi modul de viaţă la curăţat. Organizarea începe cu cele mai neînsemnate lucruri, cu ordinea paharelor în raft, cu aranjarea hainelor în dulap sau a cărţilor în bibliotecă.
Te-ai uitat vreodată la o reclamă la televizor, la apă plată sau la sucuri naturale în care arată cum fructele sunt trecute printr-o mare de apa limpede? În acel moment ai simţit că apa limpede îşi are rostul. Ceva atât de comun precum apa, poate naşte gânduri şi sentimente complexe. Pentru a te bucura de viaţă ca de un pahar cu apa limpede, trebuie să ştii că aceasta nu este doar o fotografie animată care ar trebui păstrată curată, ci în acelaşi timp seamană perfect cu un recipient cu apă. Este de datoria fiecăruia să îşi păstreze propriul pahar cu apă aşa cum îi place: lipsită de impurităţi şi limpede, sau amestecată cu nisip şi tulbure ? Cristalină, reflectând razele soarelui, sau opacă, înghiţindu-le ?
Fiecare ar trebui să ştie că are nevoie de apă şi nu o poate gusta decât aşa cum a păstrat-o.
Omul însetat ce se apropie de paharul său de cristal, păstrat intact, va savura altfel decât cel care nu a pierdut nicio ocazie de a arunca cu noroi în propria licoare.

Eliberează-ţi Existenţa de orice fir de praf care o poate îneca. Lucrează pentru ca viaţa să fie transparentă şi liniştită. Refuză orice activitate care ţi-ar aduce dezechilbru şi care ar aduce zgomot armoniei personale interioare.
Armonia interioară ar trebui să fie o muzică la fel de constantă şi de continuă, precum susurul interminabil şi mătăsos al cursului unui râu. În partea opusă, se află contra-armonia, gălăgia asemenea suneletor distorsionate create de o chitară electrică dezlănţuită sau de un pickhammer ce distruge armonia perfectă şi fluiditatea drumului.

Claritatea din viaţă, din fiecare mişcare, din calculator, din cameră, din modul de exprimare, reflectă claritatea din gândire.
Gândirea nu işi poate atinge echilibrul fără puţin ajutor din partea autosugestiei, voinţei, şi prin urmare, a activităţilor zilnice decurg una din cealaltă.
S-a dovedit că timpul trece în majoritratea cazurilor prea repede, din cauza factorilor externi, deseori inutili, cărora le acordăm o importanţă mult mai mare decât ar merita. Dezvoltarea societăţii şi posibilităţile pe care acestea le oferă, nu conferă un plus adevărat, nici spiritului, nici modului de viaţă, iar creşterea numărului lor nu uşurează activitatea. Ci din contră, atenţia este chinuită, efectiv măcinată de lucruri care antrenează curiozitatea şi se invită a fi experimentate, fără ca ele sa aiba vreun sens constructiv.
Ce vreau să spun este că, îmbogăţirea lumii de noi mijloace de petrecere a timpului şi de noi invenţii au făcut ca perceperea timpului să se schimbe radical, ceea ce a dus treptat la o aparentă scurtare a duratei stării de veghe.

Soluţia: Dacă ignorăm orice stimuli exteriori pe care îi considerăm în plus, care nu sunt indispensabili, atrunci va rămâne timp destul pentru lucrurile care contează şi pe care vrem cu adevarat să le facem. Şi de unde ne dăm seama ce vrem să facem, atata timp cât omului nu îi rămâne timp să cugete asupra unei alegeri ? Simplu: Ceva ce vrem cu adevărat să facem, fie ţine de datorie, şi atunci săvârşirea faptului duce la mulţumire şi linişte interioară, fie ne produce fericire.
Pentru fiecare om, fericirea înseamnă nici mai mult nici mai puţin decât un singur lucru, de obicei o valoare: Pentru unii iubire, pentru alţii socializare. Stare de fericire pentru alte tipologii umane poate fi: sportul, artele plastice şi vizuale )film, teatru, pictură, sculptură), informatica (ştiinţa în general, sau o ramură particulară a ştiinţei), literatura,
O persoană nu poate fi fericită decât atunci când spiritul său descoperă exact ce îi confera această stare. Încă de la naştere, fiecăruia îi este ceva predestinat. Numai că, în funcţie de gradul de cultură şi de intensitatea căutării, unii işi găsesc refugiul căutat, în timp ce alţii mor doar cu iluzia că l-au găsit.

Este greu să spunem ce îi trebuie fiecăruia pentru a fi fericit. Problema se pune, dacă eşti demn de fericire. (Immanuel Kant, 1724-1804)

Aşadar, primul pas spre Fericirea filosofală, care pe cât de pretenţios sună, pe atât de simplu este de definit în aparenţă este ordinea şi transparenţa în activitate.
Starea de mulţumire este pentru Fericire, exact cum este oxigenul din aer, deoarece un spirit fericit derivă şi se alimentează dintr-unul mulţumit.
Există lucruri, fapte, întâmplări, care te fac mulţumit, însă nimic nu te poate face fericit, decât tu însuţi, devenind aşa. Pe cât de asemănătoare ar părea, mulţmuirea este foarte diferită faţă de fericire:
În primul rând, mulţumirea este un sentiment născut de cele mai simple lucruri, cum ar fi organiziarea perfectă a cărţilor în dulap, un scris frumos pe o pagină de caiet, aranjarea responsabilă a adreselor de contact în contul de E-Mail, o vorbă bună venită din partea cui trebuie, atunci când trebuie, un cuvânt dintr-o limbă străină, uitat, dar pe care ţi-l aminteşti atunci când ai nevoie de el. Toate acestea generează sentimentul pe care îl numim Mulţumire. Aceasta conduce treptate la ceva mult mai complex, la o stare. Sentimentul este GENERAT. Este instabil simplu, iluzoriu pe moment, iar când un sentiment de orice fel persistă, acesta DEVINE o stare. Starea nu este generată, starea este perpetuă şi devinită. Deci, mulţumirea se numeşte fericire numai atunci când procesul devenirii sale ca stare este încheiat şi ireversibil.

Fericirea este sentimentul de mulţuire, devenit o stare dominantă de împăcare şi ordine.

Trimite articolul ca PDF către

Recunosc. Subiectul ac.esta m`a fascinat din primul moment in care am auzit de el, si anume, de prin clasa a IV-a. Ca oricine altcineva, am incercat sa fac sapaturi, sa descopar. Nu am auzit decat teorii si supozitii, de cele mai multe ori nefondate si cu o puternica tenta religioasa.
Nu putini au fost cei care credeau cu tarie ca anul 2000 va fi adus cu sine pe Hristos, Sfarsitul lumii, Ziua cea din Urma, si celelalte denumiri date pentru asta.
Am reusit sa ne eschivam pana acum de la multe anunturi de geul acesta, scapand cu fata curata de fiacare data.
Dar ce se intampla atunci cand faza cu apocalipsa capata nuante suta la suta stiintifice, iar acest lucru incepe sa se dovedeasca pe o cale care ne`are a face cu religia nici in clin nici in maneca ?
Ce se intampla atunci cand Sfarsitul Lumii este dovedit stiintific si anuntata data cu o exactitate, ce`i drept, contestabila ?
Atata timp cat nu exista loc de obiectii si nici macar de scapare, incepem sa ne punem intrebari, sa ne pregatim sufleteste, sa ne facem griji, si sa ne resemnam.
Exista cateva dovezi, teorii vechi foarte plauzibile, teorii noi care confirma teoriile vechi, cu argumete solide, cum ca data de 21 demcebrie 2012 ar fi ultima.
Auzind aceasta iar subiectul ocupand un loc central in studiul meu zilnic, am strans tot felul de informatii si am tras anumite concluzii.

Prima teorie ar fi cea a mayashilor, cu ciculul de 26.000 de ani. Numai ca nimeni nu a putut determina exact ce se poate intampla. Probabil este o legatura cu o gaura neagra undeva. Nu imi dau seama.

A doua teorie, din care am putut personal trage concluzii este cea cu planeta Nibiru.
Nibiru este o planeta care trece prin sistemul nostru solar o data la 3600 de ani (adica un an pe Nibiru dureaza 3600 ani Pamanteni) provocand mai pagube. Asta se spune ca ar fi cauza ultimei glaciatiuni, sau a disparitiilor dinozaurilor.
Odata trecand prin sistemul solar, Nibiru va interactiona cu Pamantul si il va distrage de pe orbita, ceea ce il va determina sa inverseze polii. Asta ar insemna o intoarcere cu a Pamantului cu fundul in sus in aproximativ o ora, ceea ce va cauza categoric catastrofe inimaginabile. Imaginati`va, conform spuselor, 3/4 din populatia Terrei distrusa.
Oricum, va fi un moment in care nu va mai conta absolut nimic, si va fi vai de toate fundurile, indiferent cat de frumoase, bombate, plate, sau mai stiu eu cum le`am avea.

Atata timp cat exista documentare, afirmatii si arugumente solide stiintifice pe tema asta s-a descoperit ca Nibiru exista, va fi foarte nasol. Cam pesimist, nu`i asa ?
Eh, macar acum sunteti niste optimisti bine-informati.

Trimite articolul ca PDF către

(a se citi pe melodia Blackmore’s Night – Magical World. Danke sehr)

De ce ne place sa spunem ca lucrurile sunt complicate, cand ele sunt atat de simple ?
De ce ne place sa ne agravam situatia, cand totul este facut de asa natura incat sa se rezolve de la sine si sa fie bine pentru tota lumea ?
De ce ne opunem destinului ?

Sunt intrebari la care am pierdut demult raspunsul, ale caror raspunsuri nu le mai gasim, deoarece nu ne mai punem intrebari si trecem impasibili pe langa toata insemnatatea si esenta lor.
Ne place sa traim o viata foarte activa, ne place sa facem aceleasi lucruri in fiecare zi, ne plac schimbarile. Caracterizam rutina si monotonia ca plafoane si ca limitatori ale reflexiei pishicului nostru la nivelul concret, real.
Cati dintre noi a incercat sa vada partile pune ale rutinei si ale monotoniei, sa le evalueze, sa le scoata in evidenta si sa se bucure de ele ?
Monotonie…. monotonie… ce cuvant bizar.
MONOTONÍE, monotonii, s.f. Lipsă de varietate în ton; ceea ce este monoton. ♦ Fig. Lipsă de variaţie sau de varietate; uniformitate plictisitoare. – Din fr. monotonie.
Probabil ca nu chiar asa de plictsitoare. Ce secrete ascunde ?
In partea lui buna, monotonie inseamna stabilitate, lipsa de griji, aparent plictisitoare, deoarece avem tendinta sa ne orientam spre varientate care poate aduce pericole… o varietate plina de surprize neplacute si palpitatii.
Dar daca vi s-ar propune o viata linistita, fara grija zilei de maine, in care traiti clipa prezenta intens, si va bucurati de amintirile frumoase din trecut, dar monotona, nu ati mai incerca sa schimbati nimic.

Prefer sa stiu de dinainte ce am de facut atunci cand suna ceasul, perfer sa zambesc de realizarile mici si sigure, prefer sa traiesc la fel in fiecare zi, perfer sa fiu fericit asa cum imi doresc. Prefer sa simt fericirea prin monotonia care o presupune.
Prefer pur si simplu monotonia de care nu ma pot plictisi. Prefer sa ascult aceeasi melodie care imi place atat de mult pe repet. Prefer magia momentului actual, nu incertitudinea viitorului sau iluzia trecutului.

Adesea imi doresc sa retraiesc trecutul, sa irosesc prezentul si sa citesc in viitor.

Adesea imi doresc sa pot visa… for ever…

Trimite articolul ca PDF către

Exista lucruri calde, care mă lasă rece ? De fapt, prin natura mea sunt un tip rece, dezinteresat şi neinteresant.
Caloriferul din casă, cu toate că “Heizungszentrale” a dat drumul la căldura, pe mine mă lasă rece.
- Ma lasă rece orice vorba in vant şi orice promisiune deşeartă..
- Mă lasă rece logica, I just learn by heart.
- Mă lasă rece orice de fiecare dată când jeliţi după amintiri la colţul străzii.
- Mă lasă rece statusurile voastre emo.
- Mă lasă rece gerul care îmi strabate corpul.
- Geaca pe care o port în fiecare zi, mă lasă rece. Urăsc hainele groase, urăsc gecile. Mă lasă rece.
- Mă lasă rece o lacrimă caldă, dar nesinceră.
- Mă lasă rece singuratatea într-o zi toridă de vară.
- Regia de fla ilmlele de dragoste mă lasă cât se poate de rece.

- Mă incalzesc lucrurile aparent reci…
- Mă încălzeşte un prieten care mă întreabă dacă îmi este frig, într-o zi când îngheaţă apa în balţi de la ger. Chiar dacă nu îi cer nimic, mă încalzeşte.
- Mă încalzeşte apa rece de la duş, într-o zi de vară.
- Mă încalzeşte o îngheţată la timpul potrivit.
- Mă încalzesc peretii reci ai casei mele.
- Mă încalzeşte prezenţa unui prieten adevărat.
- Mă încalzeşte gheaţa cu care mă răcoresc.
- Mă încalzeşte priveliştea cu copacii ninşi, văzuţi intr-o zi de iarnă prin oraş, noaptea.
Mă încalzeşte un strop de culoare rece.
Mă încalzeşte cuvântul “rece”.

Trimite articolul ca PDF către